Mi-e sulfetul toamna si gandurile frunze ruginii ce cad pe aleile vietii
Iar eu ma simt un sloi de roua si-as vrea sa ma transform in apa lina
Sa ma evapor si sa ajung pe cerul sufletului tau
Sa fiu ploaie, sa curg siroaie peste gandurile tale
Nu doar un strop ce iti potoleste setea uneori...
Inchid ochii si ma intreb:....Unde-mi este sufletul?
Dar lacrima ce se prelinge tacuta pe obraz imi sopteste incet :...
Ti l-ai pierdut in toamna...
Pe cararile care duc oriunde ,rataceste cautand cararea ce are inima ...
As vrea sa ma duc undeva departe ,undeva unde sa nu fie nimeni ,sa fie liniste deplina
Sa nu-mi pese de ganduri,sa uit de oamenii care nu stiu sa iubeasca
dar au invatat sa mimeze iubirea...
Acolo sa imi astept sufletul ,sa mi-l ascund in palme,
sa il cert ca viseaza ...sa ii spun ca visele dor...

Un fel de joc...

"Plecăm undeva între stele,
Un spaţiu atât de restrâns
În care doar palmele mele
Se-apucă de plâns...

Lumina se scurge pe ele,
O ploaie pe frunze trecând,
Plecăm undeva între stele,
Cădem de acolo pe rând.

Şi eu şi cu cine mai este,
Şi tu şi cu cine mai vrei,
Plecăm undeva în poveste,
Trecând îmbătaţi pe alei.

Plecăm între ziuă şi noapte,
Ne-ascundem între strigăt şi şoapte"...

Dispretul
poezie de Iulia Haşdeu

Pentru anii mei amorul încă nu e! N-am iubit!
Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit;
Faţa lui trandafirie e curată născocire
Spusă poate-odinioară de-un poet, aşa-n neştire,
Căci mai toţi amorezaţii, care-n cale mi-au ieşit
... M-au făcut să-mi piară pofta şi dorinţa de iubit.
Faţa lor este sau pală sau deodată înroşită
De-o roşeaţă ca de friguri, iar privirea rătăcită,
Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios,
Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos.
Într-a lor timiditate, dacă ştiu ca să roşească,
Mutra lor este stângace şi încep să se prostească;
Gura lor nu zice-o vorbă, căci se tem c-or zice rău,
Halul acesta-ntotdeauna, m-a făcut să râd mereu.
Sunt prea tânără acuma! Poate mai târziu, vreodată
Să am milă şi-ndurare de privirea lor speriată.
Iar baladele lor blânde, poate-odată să le-ascult,
Astăzi însă îmi par proaste şi mă fac să râd mai mult.
Mi se spune că Amorul, mă va pedepsi odată,
Că târziu sau mai devreme, pe-o figură adorată,
Voi dori ca să văd jalea sau privirile de foc,
Care le resping acum şi de care îmi bat joc.
Nu zic ba! E cu putinţă! Însă, până-atunci, întruna
De-a Amorului putere o să râd întotdeauna.
Acea zi, de-o fi să vie, dar de care mă-ndoiesc,
Este încă prea departe, pentru ca să mă-ngrozesc!
Aşadar, cât mai sunt încă, în a vieţii mele floare,
Nu risipiţi a mele visuri! Ah! lăsaţi a mea candoare!
Voi, aceia care Amorul ne-ncetat mi-l lăudaţi
A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furaţi?
Când prin vârstă sunt femeie, iar prin inimă copilă,
Această clipă trecătoare nu mi-o luaţi făr' de milă!
Daţi-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc,
Să gonesc negrele visuri şi să nu simt că roşesc.
Daţi-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat,
Floare albă, feciorească, ca şi-un suflet nepătat.
De defectele femeii daţi-mi voie a fugi,
Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a şti
Farmecul ce naşte-n mine şi puterea ce o are
N-am nevoie a cunoaşte! – În dorinţa cea mai mare
De-a trăi în mulţumirea nedescrisă; c-am păstrat
A mea inimă uşoară şi-al meu suflet nepătat!




[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Nu e de la noi

Într-un sat pe-o cărăruie
Lângă cârciuma lui State
Trei femei stăteau de vorbă
Trei leliţe, trei surate
Şi uitându-se-n ţărână
Cu pătrundere destulă
Măsurau un boţ de carne
Care semăna cu o... bulă.

- Fă Mărie – zice Safta
Să tot fie a lui Tănasă?
- Nu e lele, că o cunosc eu
Că are cerc şi-i noduroasă
- Poate a lui Drăgan?
- Da de unde
Zice Tinca cu-nfocare
Căci a lui Drăganm e groasă
Şi are o dungă pe spinare.
- Poate este a lui Hâncu?
- Nu se poate sare Lina –
A lui Hâncu-i năzdrăvană
Şi vânjoasă ca prăjina
Şi apoi Hâncu de vreo lună
E la Vidra, la moşie...
- Dar, a cui să fie oare?

Doamne, doamne a cui să fie?
Cum stăteau nedumerite
Cercetând cu anevoie
A trecut chiar pe-acolo
Primăreasa, doamna Zoe

- Ce faceţi pe-aicia?
- Uite stăm cu mintea răvăşită
Şi nu ştim a cui să fie
Bula asta oropsită?

- Nu e nici a lui Vasile!
- Nici a lui Marin Cucui!
- Nici a lui Grigore Zgaibă?
- Nici a lui Mihalcea nu-i!

Primăreasa o priveşte
Şi răspunde răspicat
- Bula asta, fă leliţe,
Nu e de la noi din sat!





SOBOLANUL SI PISICA

Ori de cate ori Ileana, face biata vreo greseala,
Maica-sa o dojeneste si-i mai face si-o morala:
-Fa Ileana, fii cuminte, de nu esti ascultatoare
Iti va creste drept pedeapsa o pisica-ntre picioare!

Timpul isi torcea fuiorul, dar Ileana n-avea frica,
Ca desi gresea intruna, nu-i crestea nici o pisica.
Dar veni si-o zi de iarna, cגnd cuprinsa de-un fior
Observa ca-ntre picioare ־ii crescu un pufisor.

Si plגngea cu-atגta jale, zi de zi, seara de seara,
Ca vedea crescגnd pisica si-o va face de ocara.
Dar cand jalea-i fu mai mare, intגmplarea-n cale-i scoase
Pe Ion venind din deal, de mai sus cu doua case.

-Ce-i cu tine, fa Ileana? Nu-ti veni cumva sorocul?
-Ma Ioane, nu-i nimica, dar m-a parasit norocul.
Si apoi din vorba-n vorba, povesti de-a fir a-n par
Intamplarea cu blestemul si amarul adevar.

-Nu-i nimica, fa Ileana, si pe mine-acum un an
Ma tot blestema mamica, de-mi crescu un sobolan.
Si sa vezi ce mare este, cגnd inalta capul chel,
Ca din cioareci el imi face un adevarat castel.

Si ce-ai zice tu, Ileana, dac-am da noi sobolanul
Sa-l inghita pisicuta? Ne-am mai potoli amarul.
-Fie, ii raspunse fata, dar sa nu-mi faca vreun rau
Ca ti-ar fi pacat si tie si te-ar bate Dumnezeu.

Treaba n-a fost prea usoara, pisicuta era mica,
Insa cu bunavointa si putina vaselina
Reusi pe pisicuta s-o vada cu gura plina.
Si atunci, de bucurie, striga Ileana-nveselita:


-Brava tie, mai Ioane, da-i sa-nghita, da-i sa-nghita!
Si morala ne invata ca-ntr-o gura de pisica,
Intra viu si iese mort orice sobolan ii pica!

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]+




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]